Viata si acordeoane
Pentru cele cateva sute de comentarii nemoderate de pe vechiul blog.
Pentru cele cateva zeci de subiecte nescrise in ultimele luni.
Pentru cele cateva minute neocupate din suma unei zile.
Pentru ca vreau sa umplu atat de multe sertare de text pana cand voi ajunge sa scriu la fel de bine ca Graydon Carter, editorul de la Vanity Fair. 
Aseara Mi s-a facut dor. Mi-am intors Ochiul catre ei, firmituri ale Nimicului, cei care nasc vrajbe planetare, uitand ca i-am inzestrat cu iubire universala. Dar cand Mi-e dor, nu vad ura de iubire, nici armele de zambete, nici conspiratiile de imbratisari. Aseara M-am uitat doar la ce Ma face mandru ca sunt ai Mei. Continue reading ‘Recensamantul Oamenilor Frumosi’
Pentru ca s-a terminat era radiourilor care-si imprumutau numele din urmatoarele zone: buze, continente, “varsta ascultatorilor nostri”, stari pozitive, Che Guevara. Iertati-ma, dar botezul unui radio nu-i un joc cu Tari, Orase, Munti, Ape. Banuiesc ca nici Yang si Filo nu jucau T.O.M.A.N.A.P cand si-au numit jucaria Yahoo! Nici Page si Brin nu s-au sfiit de conventii cand i-au zis masinariei lor Google.
ZU nu-i nici prescurtarea de la Zona Urbana, nu vine de la “zurliu” si nu-i nici macar Zuzu la juma’ de litru. ZU e neterminat pentru ca nu vrem sa dam totul de-a gata, un brand la cheie, il lasam pe fiecare dintre ascultatori sa si-l construiasca singur, sa-l personalizeze dupa nevoile intime.
Tocmai pentru ca ZU nu-i previzibil, am putut sa mazgalim intrebarea “Who is ZU?” pe pancarte plimbate prin oras, pe cearsafuri intinse pe balcoanele din marile intersectii iar altii au preluat-o viral si au desenat-o pe zidurile triste ale orasului in forma de street art, sau cu frisca, pe trupurile incandescente ale iubitelor.
ZU nu e radio, desi il vei putea asculta din 29 septembrie pe 89 FM, in Bucuresti. ZU e vibratia strazii. Sprijina-te intr-o joi dimineata, pe la noua, de o coloana de la Romana. Il vei auzi. Diesel, injectie, claxon, sirena, scut de protectie lovind bordura, pornit de pe loc cu a doua, scartait de roti, frana violenta pe galben, sunetul de deschidere al Windows-ului, buzz-ul de pe mess, caraitul espressorului cand macina boabele, scrasnitul pietrei cand aprinde flacara brichetei, bazaitul scurt si ferm al copiatorului, “Ce, ba, ti-a luat ma-ta bulevard!?”, “Honey, mi-am luat Hermes, ca Vuitton au toate!”, “Atentie, se-nchid usile!”
Let’s do the ZU! Viata e un “perpetuum-zbarnaie”.
Astazi e ziua in care au murit stirile de la ora 5.00. Astazi tabloidele n-o sa-ti mai vanda sex, sange si scandal. Astazi le-am dat liber reporterilor de razboi, au ordin sa-si duca nevestele la teatru si sa-si plimbe copiii in parc. E ziua in care CNN nu-si va ologi programul cu Breaking News, ANM nu va trimite alerta de cod galben, iar presedintele isi va anula conferinta de presa din prime time, pentru ca jurnalele TV se vor deschide cu alta stire. Doi medici de la Spitalul Universitar au inventat injectia care ,,vindeca” sarcina extrauterina.
Vreau sa o sun pe bunica-mea si sa-mi spuna doar atat: “M-am facut bine. Ma simt, in sfarsit, stapana sa vin in Bucuresti sa te vad!” Tot azi astept un telefon de la un prieten din copilarie: “Ce faci, batrane? Mi-au iesit analizele! Sunt mai tare decat cancerul! M-am vindecat!” Si simt ca pana diseara, cel tarziu, o sa ma apeleze si sora-mea pe skype si-o sa-mi zica: “M-am saturat de America. Ma intorc acasa!”
La ceas de seara vreau sa ma legati la ochi. Iar cand veti aprinde lumina in taverna unde ne placea sa crosetam nimicuri, in vremurile cand aveam putini bani si mult timp liber, sa-i revad pe toti cei pe care am vrut sa-i sun in ultimii ani, dar habar n-am de ce, de fiecare data, o lasam pe alta data. Nu astept nimic de la voi. Decat sa stiu ca sunteti bine. Stiu, asta e tot un soi de zgarcenie sufleteasca. Cand veti rosti acel “Sunt bine, mersi!” imi veti absolvi parte din vina mea de a nu va fi cautat atata amar de timp. Servindu-mi vesti bune despre voi ma veti elibera pe mine, pacatosul egoist.
Si nici macar nu v-am povestit despre culmea egoismului. Azi, in Ziua Bunelor Vestiri, nu-mi va pasa ca flamanzii isi vor da mana cu valonii, albanezii vor dansa sarbeste pe ritmurile Mesecinei, iar palestinienii din Fasia Gaza vor recita Kol Nidrei in seara de Yom Kippur. Sunt un om prea mic ca sa ma miste stirile globale. Nu vreau decat sa-mi rasfat siniubirea. Sa nu mai fiti nevoiti sa ma mintiti frumos cand imi spuneti ca v-a placut post-ul de dimineata de pe blogul meu. Sa nu-mi zambiti scremut cand va intind mana. Sa n-aud soapte spurcate in spatele meu. Iar daca va invit in oras in seara asta pentru ca mi s-a facut dor de voi, sa n-aud din gura voastra: “Hai mai bine sa ne auzim saptamana viioare la un telefon!”
Astazi imi doresc sa ma vindec de “Nu” si sa ma imbolnavesc de “Da”. Iar inainte de miezul noptii, fara sa Te manii prea tare, as mai pofti ceva. Sa vina si sa-mi strecoare in ureche ultima veste: “Voi fi mama copiilor tai!”
Am fost la frizerie. Nu la salon, coafor, hairstilist. Nici macar la “Igiena”. Pur si simplu, la F-R-I-Z-E-R-I-E. E greu de crezut. Pentru cei carora inca nu le-au mijit tuleii mustatii, “Frizeria” era pana acum un deceniu si-un pic un nume generic pentru un intreg domeniu. Acum e doar o nisa a ditamai industriei de beauty. Asociatia “Forfecutza Harnicutza”, sindicatul profesional al frizerilor, ar trebui sa dea in judecata statul roman pentru prejudiciile de imagine indurate pe timpul tranzitiei. Pana mai alaltaieri, frizerul a fost unul dintre cei mai respectati meseriasi ai oricarui cartier. Azi, frizerul e doar o veriga a lantului dintr-un centru de infrumusetare, mai putin respectat decat manichiurista, pedichiurista, coafeza sau maseuza.
Si-ti spuneam ca am fost la frizerie. Si-am fost intampinat de indragitele fotografii decupate din catalogul Quelle, inramate si aninate deasupra oglinzilor. Si-am fost poftit pe scaunul de musama, pe care in copilarie nu-l deosebeam defel de scaunul stomatologului. Si mi-a placut ca doamna care urma sa ma tunda nu m-a chemat in spate sa-mi scufunde capul in chiuveta si sa ma spele pe par. La frizerie nu exista preludiu. Aici doar te intreaba “Cum il luam?” si se trece la treaba. Masina de tuns nu era cu baterii. Se alimenta, asa cum stiam eu dintotdeauna, la o priza fixata in perete cu niste ambalaje de carton.
Iar gratia unui frizer face tot bacsisul. Doamna ar fi fost un bun model pentru tablourile lui Botero, halatul de vara, fara maneci, dezvelea doua brate care semanau cu butucii, degetele-carnaciori abia ii intrau in manerul foarfecelor, dar valsa diafan prin parul meu cu gingasia unei violoniste asiatice. Am inlemnit cand a scos din sertar o lama de ras, Astor sau Wilkinson – nu mai retin, si a atasat-o unui brici. Mi-a ras tandru firele rebele, mi-a ingustat perciunii si-apoi a presarat cu pamatuful peste ceafa o boare de pudra de talc. Si-a terminat treaba inmuindu-ma intr-un fluviu de lavanda.
M-am ridicat zambind, mi-am scuturat aripile si am plecat implinit, ca de la o sedinta de psihoterapie. Pentru ca frizerii au ramas, in ziua de azi, cam singurii oameni ai planetei care n-au uitat sa spuna: “Capu’ sus!”
Cele mai noi comentarii