Cristina Stanciulescu (redactorul sef Viva), etern indragostita de radio, i-a propus lui Mihai Morar (prezentatorul asistentei), etern indragostit de vorba scrisa, o rubrica permanenta la senioara glossy-ului romanesc. Usor arogant, i-am raspuns ”Fie! Dar sa stii ca accept doar pana in ziua cand se va lansa Vanity Fair in Romania!”
Asa am ajuns sa ma joc in fiecare luna de-a legislativul in Viva. Hapul se cheama ”Legile lui Morar”. Iar maine dimineata, odata cu numarul de mai, apare primul meu proiect.
Asta-i coperta de mai. Nu trageti in Cristina! Intr-o tara care in ultimii ani i-a dat doar pe Ricky, Bianca si Eleva Kent e o normalitate sa faci coperta cu duetul Marinica, chiar daca jumatatea nu mai are emisiune la tv de doi ani. Dar asta e deja o alta lege a lui Morar.
Nu mai e nimic din azi. Iar dupa miezul noptii, nu urmeaza maine.
Dupa 0.00, continua nimicul, timpul cand se naste fericirea.
Senzatia absoluta nu poarta ceas la mana stanga.
Ingerul care-mi fabrica mie fericirea are un fetis pentru caii putere. I-am ordonat sa-si stranga aripile, l-am legat bine pe scaunul din dreapta si l-am rugat sa opreasca temporar procesul de productie. In noaptea asta eu iti fabric fericirea, ingerule! Nu ma joc de-a Dumnezeu cu tine, e riscul prea mare sa fii pus pe liber! Nu ne jucam nici de-a oamenii, s-ar putea sa-ti placa si sa nu mai vrei sa faci zbor intors! Am ales pentru tine solutia neutra. Ne jucam de-a animalele, dragul meu inaripat cu aura!
Dobitoacele nu mangaie, nu suspina, nu transpira, nu au licar in fundul ochilor. Jivinele zbiara, praduiesc, alearga cat le tin picioarele si nu se uita in urma. Asculta-ne cum ne transformam. La inceput motorul toarce, apoi horcaie, dar noua ne place abia cand el rage. Acum ca te-ai obisnuit, primeste prada urmatoare! ii cheama Nickelback, iar la volumul la care i-am dat acum nu ascultam muzica, noi sfasiem o halca de sunete. Ai vazut cat de usor e? Sa inveti ca animalele nu fug cu oglinda retrovizoare, ca in goana nu e bine sa te uiti in dreapta sau in stanga, ca nu exista directie, ci doar sens, nici destinatie, ci doar fuga.
E atata infinit in fata cat nimic am lasat in spate. O sa ma joc cu tine, chip bun cu aripi stranse, pana cand o sa urli din dreapta “Opreste-te!”. Dar stiu ca n-o sa faci asta prea curand, ingerule! Ma uit la tine si vad cat de mult iti place, animalule!
Bratul unui barbat sprijinit de volan, in timp ce asteapta la semafor si, mai ales, pumnul strans cu putere in jurul covrigului in secunda cand se face verde.
O femeie care sta cu spatele la o balustrada, se sprijina de ea cu bratele, centrul de greutate e intr-un singur picior, la fel ca la pasarea flamingo, iar celalalt este indoit de la genunchi in unghi de nouazeci de grade.
O adolescenta in curtea liceului care sta cu spatele la zid, are mainile adunate in jurul pulpelor, iar barbia si-o sprijina in genunchi.
O gravida in ultimele saptamani care isi impreuneaza mainile cuprinzandu-si in ele universul pruncului nenascut – este pozitia inversa celei in care Atlas tine in palme globul pamantesc.
O batrana garbovita asezata pe o banca care isi tine mainile adunate a rugaciune in poala si degetele ei stafidite care tremura.
Un barbat care sufera de sindromul obsesiv compulsiv si isi aranjeaza mereu in timpul sedintei stiloul in linie paralela cu agenda si telefonul.
Un student cu palton si fular infasurat de doua ori in jurul gatului, cu mainile in buzunarele pantalonilor ce poarta o carte groasa sub brat.
Un taximetrist tras pe dreapta, care sufla in aer rotocoale din fumul tigarii, in timp ce-si asteapta clientii.
Toate sunt clisee ale secundei urbane. Numai ca noi am uitat sa mai pretuim clipa. Si am uitat sa le mai facem poze.
Ne plac orele, nu secundele. Iubim filmele, nu fotografiile.
Chiar trebuie sa se imbrace toti prezentatorii de divertisment tv in sacou, vesta si cravata? De ce sa ne luam in serios? Prefer sa arunc pe mine un tricou lalai, o pereche de jeansi rupti, ghetele sport si sa-mi spanzur de gat o esarfa uni, luata chiar din sifonierul ei.
De ce trebuie ma explic cand ”ma dau” cu o masina nemteasca? Nu-mi cereti mie explicatii, ci cocalarului care s-a ajuns dupa un schimb de terenuri si invarte la terasa aceleasi chei sau baiatului de Beller pe care ma-sa l-a intarcat la 18 ani, daruindu-i o astfel de masina. Si nu-mi spuneti ca te simti in sigur pe viata ta intr-o masina frantuzeasca cu bordul din plastic.
Nu mi-era rusine nici sa-mi parchez duminica, in Herastrau, Swift Sport-ul rosu la umbra unui Range Rover Vogue. S-ar putea sa te intalnesti maine cu mine in coloana, la semafor, iar prin geamul crapat, sa auzi Romanismele lui Puya. Iar daca ni se aliniaza planetele si ne vom intalni si poimaine sa nu te mire daca din cutia mea cu vise o vei auzi pe Diana Krall cantand “The boy from Ipanema”.
N-as putea sa-ti spun unde mi-am refacut mai strasnic zen-ul. S-ar putea sa fi fost boutique hotelul din dosul Domului din Milano sau, la fel de bine, camera modesta cu termopane albe din Cluj cu vedere la cotetul cu gaini al unei gospodarii din cartierul Gheorghieni. Nu trebuie sa ma spovedesc in fata nimanui de ce par arogant cand sunt timid, de ce am aruncate pe bancheta din spate si Ciao, si The Book Review, de ce imi cheltui si ultimii bani pe ceasuri manufacturate, dar sunt in stare sa apar la o receptie simandicoasa purtand unul de 200 de euro.
Incerc sa conjug in fiecare zi la persoana intai singular verbul “a nehotari”. In dimineata cand ma voi trezi cu pareri definitive si alegeri finale stiu ca nu mai am nicio sansa sa gasesc fericirea pana la asfintit.
Incearca sa te nehotarasti. Si raspunde-le intrebarilor hotarate din varful buzelor: “Asa-s io!”
Intre saptamana trecuta si saptamana viitoare e o pauza. Un mic hotar pentru ca saptamanile sa nu se intalneasca si sa se vorbeasca sau, mai rau, sa se invete una pe alta la prostii. Cumpana dintre ”duminica tarziu’‘ si ”dis de luni” e un mic timp neinceput, dar si neterminat. Tehnic, e un timp mort. Spiritual, tine de tine sa-l faci ”timp viu”.
Eu mi-am umplut pauza dintre saptamani cu niste pusti din vestul Londrei. Canta de la 16 ani, iar anul trecut, pe la 20, le-a iesit primul album.
Punk is dead! Emo is sad! The XX nu sunt nici punk, nici emo, sunt exact armonia ce-a ramas dupa ce in muzica n-a mai fost absolut nimic de inventat.
Cele mai noi comentarii