Archive for the 'sapte-seri' Category

Album cu pozitii urbane

Bratul unui barbat sprijinit de volan, in timp ce asteapta la semafor si, mai ales, pumnul strans cu putere in jurul covrigului in secunda cand se face verde.

O femeie care sta cu spatele la o balustrada, se sprijina de ea cu bratele, centrul de greutate e intr-un singur picior, la fel ca la pasarea flamingo, iar celalalt este indoit de la genunchi in unghi de nouazeci de grade.

O adolescenta in curtea liceului care sta cu spatele la zid, are mainile adunate in jurul pulpelor, iar barbia si-o sprijina in genunchi.

O gravida in ultimele saptamani care isi impreuneaza mainile cuprinzandu-si in ele universul pruncului nenascut – este pozitia inversa celei in care Atlas tine in palme globul pamantesc.

O batrana garbovita asezata pe o banca care isi tine mainile adunate a rugaciune in poala si degetele ei stafidite care tremura.

Un barbat care sufera de sindromul obsesiv compulsiv si isi aranjeaza mereu in timpul sedintei stiloul in linie paralela cu agenda si telefonul.

Un student cu palton si fular infasurat de doua ori in jurul gatului, cu mainile in buzunarele pantalonilor ce poarta o carte groasa sub brat.

Un taximetrist tras pe dreapta, care sufla in aer rotocoale din fumul tigarii, in timp ce-si asteapta clientii.

Toate sunt clisee ale secundei urbane. Numai ca noi am uitat sa mai pretuim clipa. Si am uitat sa le mai facem poze.

Ne plac orele, nu secundele. Iubim filmele, nu fotografiile.

Filosofia lui ”ASA-S IO!”

Chiar trebuie sa se imbrace toti prezentatorii de divertisment tv in sacou, vesta si cravata? De ce sa ne luam in serios? Prefer sa arunc pe mine un tricou lalai, o pereche de jeansi rupti, ghetele sport si sa-mi spanzur de gat o esarfa uni, luata chiar din sifonierul ei.

De ce trebuie ma explic cand ”ma dau” cu o masina nemteasca? Nu-mi cereti mie explicatii, ci cocalarului care s-a ajuns dupa un schimb de terenuri si invarte la terasa aceleasi chei sau baiatului de Beller pe care ma-sa l-a intarcat la 18 ani, daruindu-i o astfel de masina. Si nu-mi spuneti ca te simti in sigur pe viata ta intr-o masina frantuzeasca cu bordul din plastic.

Nu mi-era rusine nici sa-mi parchez duminica, in Herastrau, Swift Sport-ul rosu la umbra unui Range Rover Vogue. S-ar putea sa te intalnesti maine cu mine in coloana, la semafor, iar prin geamul crapat, sa auzi Romanismele lui Puya. Iar daca ni se aliniaza planetele si ne vom intalni si poimaine sa nu te mire daca din cutia mea cu vise o vei auzi pe Diana Krall cantand “The boy from Ipanema”.

N-as putea sa-ti spun unde mi-am refacut mai strasnic zen-ul. S-ar putea sa fi fost boutique hotelul din dosul Domului din Milano sau, la fel de bine, camera modesta cu termopane albe din Cluj cu vedere la cotetul cu gaini al unei gospodarii din cartierul Gheorghieni. Nu trebuie sa ma spovedesc in fata nimanui de ce par arogant cand sunt timid, de ce am aruncate pe bancheta din spate si Ciao, si The Book Review, de ce imi cheltui si ultimii bani pe ceasuri manufacturate, dar sunt in stare sa apar la o receptie simandicoasa purtand unul de 200 de euro.

Incerc sa conjug in fiecare zi la persoana intai singular verbul “a nehotari”. In dimineata cand ma voi trezi cu pareri definitive si alegeri finale stiu ca nu mai am nicio sansa sa gasesc fericirea pana la asfintit.

Incearca sa te nehotarasti. Si raspunde-le intrebarilor hotarate din varful buzelor: “Asa-s io!”

De ce am ales ZU?

Pentru ca s-a terminat era radiourilor care-si imprumutau numele din urmatoarele zone: buze, continente, “varsta ascultatorilor nostri”, stari pozitive, Che Guevara. Iertati-ma, dar botezul unui radio nu-i un joc cu Tari, Orase, Munti, Ape. Banuiesc ca nici Yang si Filo nu jucau T.O.M.A.N.A.P cand si-au numit jucaria Yahoo! Nici Page si Brin nu s-au sfiit de conventii cand i-au zis masinariei lor Google.

ZU nu-i nici prescurtarea de la Zona Urbana, nu vine de la “zurliu” si nu-i nici macar Zuzu la juma’ de litru. ZU e neterminat pentru ca nu vrem sa dam totul de-a gata, un brand la cheie, il lasam pe fiecare dintre ascultatori sa si-l construiasca singur, sa-l personalizeze dupa nevoile intime.

Tocmai pentru ca ZU nu-i previzibil, am putut sa mazgalim intrebarea “Who is ZU?” pe pancarte plimbate prin oras, pe cearsafuri intinse pe balcoanele din marile intersectii iar altii au preluat-o viral si au desenat-o pe zidurile triste ale orasului in forma de street art, sau cu frisca, pe trupurile incandescente ale iubitelor.

ZU nu e radio, desi il vei putea asculta din 29 septembrie pe 89 FM, in Bucuresti. ZU e vibratia strazii. Sprijina-te intr-o joi dimineata, pe la noua, de o coloana de la Romana. Il vei auzi. Diesel, injectie, claxon, sirena, scut de protectie lovind bordura, pornit de pe loc cu a doua, scartait de roti, frana violenta pe galben, sunetul de deschidere al Windows-ului, buzz-ul de pe mess, caraitul espressorului cand macina boabele, scrasnitul pietrei cand aprinde flacara brichetei, bazaitul scurt si ferm al copiatorului, “Ce, ba, ti-a luat ma-ta bulevard!?”, “Honey, mi-am luat Hermes, ca Vuitton au toate!”, “Atentie, se-nchid usile!”

Let’s do the ZU! Viata e un “perpetuum-zbarnaie”.

Ziua Vestilor Bune

Astazi e ziua in care au murit stirile de la ora 5.00. Astazi tabloidele n-o sa-ti mai vanda sex, sange si scandal. Astazi le-am dat liber reporterilor de razboi, au ordin sa-si duca nevestele la teatru si sa-si plimbe copiii in parc. E ziua in care CNN nu-si va ologi programul cu Breaking News, ANM nu va trimite alerta de cod galben, iar presedintele isi va anula conferinta de presa din prime time, pentru ca jurnalele TV se vor deschide cu alta stire. Doi medici de la Spitalul Universitar au inventat injectia care ,,vindeca” sarcina extrauterina.

Vreau sa o sun pe bunica-mea si sa-mi spuna doar atat: “M-am facut bine. Ma simt, in sfarsit, stapana sa vin in Bucuresti sa te vad!” Tot azi astept un telefon de la un prieten din copilarie: “Ce faci, batrane? Mi-au iesit analizele! Sunt mai tare decat cancerul! M-am vindecat!” Si simt ca pana diseara, cel tarziu, o sa ma apeleze si sora-mea pe skype si-o sa-mi zica: “M-am saturat de America. Ma intorc acasa!”

La ceas de seara vreau sa ma legati la ochi. Iar cand veti aprinde lumina in taverna unde ne placea sa crosetam nimicuri, in vremurile cand aveam putini bani si mult timp liber, sa-i revad pe toti cei pe care am vrut sa-i sun in ultimii ani, dar habar n-am de ce, de fiecare data, o lasam pe alta data. Nu astept nimic de la voi. Decat sa stiu ca sunteti bine. Stiu, asta e tot un soi de zgarcenie sufleteasca. Cand veti rosti acel “Sunt bine, mersi!” imi veti absolvi parte din vina mea de a nu va fi cautat atata amar de timp. Servindu-mi vesti bune despre voi ma veti elibera pe mine, pacatosul egoist.

Si nici macar nu v-am povestit despre culmea egoismului. Azi, in Ziua Bunelor Vestiri, nu-mi va pasa ca flamanzii isi vor da mana cu valonii, albanezii vor dansa sarbeste pe ritmurile Mesecinei, iar palestinienii din Fasia Gaza vor recita Kol Nidrei in seara de Yom Kippur. Sunt un om prea mic ca sa ma miste stirile globale. Nu vreau decat sa-mi rasfat siniubirea. Sa nu mai fiti nevoiti sa ma mintiti frumos cand imi spuneti ca v-a placut post-ul de dimineata de pe blogul meu. Sa nu-mi zambiti scremut cand va intind mana. Sa n-aud soapte spurcate in spatele meu. Iar daca va invit in oras in seara asta pentru ca mi s-a facut dor de voi, sa n-aud din gura voastra: “Hai mai bine sa ne auzim saptamana viioare la un telefon!”

Astazi imi doresc sa ma vindec de “Nu” si sa ma imbolnavesc de “Da”. Iar inainte de miezul noptii, fara sa Te manii prea tare, as mai pofti ceva. Sa vina si sa-mi strecoare in ureche ultima veste: “Voi fi mama copiilor tai!”

Psihofrizerie

Am fost la frizerie. Nu la salon, coafor, hairstilist. Nici macar la “Igiena”. Pur si simplu, la F-R-I-Z-E-R-I-E. E greu de crezut. Pentru cei carora inca nu le-au mijit tuleii mustatii, “Frizeria” era pana acum un deceniu si-un pic un nume generic pentru un intreg domeniu. Acum e doar o nisa a ditamai industriei de beauty. Asociatia “Forfecutza Harnicutza”, sindicatul profesional al frizerilor, ar trebui sa dea in judecata statul roman pentru prejudiciile de imagine indurate pe timpul tranzitiei. Pana mai alaltaieri, frizerul a fost unul dintre cei mai respectati meseriasi ai oricarui cartier. Azi, frizerul e doar o veriga a lantului dintr-un centru de infrumusetare, mai putin respectat decat manichiurista, pedichiurista, coafeza sau maseuza.

Si-ti spuneam ca am fost la frizerie. Si-am fost intampinat de indragitele fotografii decupate din catalogul Quelle, inramate si aninate deasupra oglinzilor. Si-am fost poftit pe scaunul de musama, pe care in copilarie nu-l deosebeam defel de scaunul stomatologului. Si mi-a placut ca doamna care urma sa ma tunda nu m-a chemat in spate sa-mi scufunde capul in chiuveta si sa ma spele pe par. La frizerie nu exista preludiu. Aici doar te intreaba “Cum il luam?” si se trece la treaba. Masina de tuns nu era cu baterii. Se alimenta, asa cum stiam eu dintotdeauna, la o priza fixata in perete cu niste ambalaje de carton.

Iar gratia unui frizer face tot bacsisul. Doamna ar fi fost un bun model pentru tablourile lui Botero, halatul de vara, fara maneci, dezvelea doua brate care semanau cu butucii, degetele-carnaciori abia ii intrau in manerul foarfecelor, dar valsa diafan prin parul meu cu gingasia unei violoniste asiatice. Am inlemnit cand a scos din sertar o lama de ras, Astor sau Wilkinson – nu mai retin, si a atasat-o unui brici. Mi-a ras tandru firele rebele, mi-a ingustat perciunii si-apoi a presarat cu pamatuful peste ceafa o boare de pudra de talc. Si-a terminat treaba inmuindu-ma intr-un fluviu de lavanda.

M-am ridicat zambind, mi-am scuturat aripile si am plecat implinit, ca de la o sedinta de psihoterapie. Pentru ca frizerii au ramas, in ziua de azi, cam singurii oameni ai planetei care n-au uitat sa spuna: “Capu’ sus!”